Se intampla des sa asistam involuntar pe holurile institutiilor medicale la
comunicarea unor prognostice rezervate.
De curand am insotit pe cineva la un spital din Bucuresti. In timp ce
asteptam pe hol aparitia medicului pe care-l cautam am asistat la o scena care
m-a tulburat foarte tare. Medicul asteptat a venit insotit de un coleg si,
impreuna, au inceput sa-i spuna unui adolescent diagnosticul pe care tocmai i-l
stabilisera in urma analizelor. Adolescentul statea pe un scaun alaturi de mama
sa si de multi alti bolnavi. In jurul doctorului se stransesera si alti oameni
care asteptau sa-l abordeze. Iar medicul ii spunea tanarului: „In cazul tau,
plamanul e prea afectat, tratamentul nu te-ar ajuta, o solutie ar fi sa-l
scoatem, dar oricum nu te vei simti prea bine”.
Pentru multi bolnavi diagnosticul este o eticheta de genul „in rezerva 5 o
avem pe cea cu SIDA” sau „cei cu sifilis intra ultimii la consult” etc.
Probabil ca pentru nici un om nu este usor sa afle ca are o boala cu
transmitere sexuala, ca are o afectiune cronica sau care-i pune viata in
pericol. Cu atat mai greu ii este cand afla acest diagnostic ca si cum ar afla
ca a racit si cand vede ca si altii stiu si isi dau coate.
Intr-o unitate medicala este mai putin timp disponibil pentru menajarea
bolnavilor, totul se face contra cronometru, iar spatiile sunt adesea
inghesuite, pacientii neavand intimitate. Si totusi, putina bunavointa din
partea medicilor il poate transforma pe bolnav intr-un pacient increzator,
cooperant.
In timp ce pentru medic e doar un diagnostic, poate mai optimist decat in
cazul altor bolnavi, pentru cel ce il primeste e un soc, o prabusire a lumii
sale.
Nu e suficienta anuntarea diagnosticului
Comunicarea medic-pacient nu ar trebui sa se rezume la anuntarea
diagnosticului. Ar trebui sa vizeze si explicarea diagnosticului, a variantelor
de tratament si a consecintelor lor. Medicul trebuie sa fi e deschis
intrebarilor pacientului si sa incerce sa-i explice procedurile medicale la care
ar putea fi supus pe intelesul lui. Adesea medicii nu fac acest lucru, iar
pacientii se informeaza de la alti bolnavi, de la care afla de multe ori
variante exagerate, scenarii catastrofale etc.
Pacientul are dreptul sa participe la deciziile terapeutice care-l privesc.
Pentru acest lucru, el trebuie sa fie bine informat, sa aiba incredere si
discernamant. El trebuie sa inteleaga procedurile medicale propuse, alternative
posibile, oportunitati si rezultate asteptate (beneficii, sechele, riscuri).
Desigur, pacientul poate avea nevoie de ajutor, sfaturi sau chiar discutii
per-suasive in luarea unei decizii. E greu sa poata face acest lucru dupa o
discutie de cateva minute cu doctorul. Persuasiunea nu inseamna insa
constrangere.
Toate aceste lucruri sunt prevazute in legile ce protejeaza drepturile
pacientului si in codurile deontologice ale medicilor. De exemplu Conventia
pentru Biomedicina si Drepturile Omului a Consiliului Europei privind protectia
fiintelor umane fata de aplicarea biologiei si medicinei prevede:
Art 5 – imposibilitatea actionarii impotriva dorintei
persoanei,
Art 6 – protectia celor cu dizabilitati,
Art 7 – protectia persoanelor cu tulburari mentale,
Art 9 – luarea in considerare a dorintelor exprimate,
Art 16 – 17 – protejarea subiectilor supusi
cercetarilor,
Art 19 -20 – consimtamantul pentru extragerea de tesuturi
sau organe.
Astfel de prevederi sunt incluse si in Codul deontologic elaborat de Colegiul
Medicilor din Romania. In acest Cod, la articolul 13 se precizeaza „Exprimarea
consimtamantului informat al pacientului pentru tratament nu inlatura
responsabilitatea medicului pentru eventuale greseli profesionale”.
Desigur, exista si exceptii in privinta consimtamantului pacientului. Acesta
nu e obligatoriu cand bolnavul reprezinta un risc pentru sanatatea publica sau
cand viata lui este in pericol si nu-si poate exprima acordul din cauze fizice
sau psihice.
In legislatia fi ecarei tari se precizeaza ca pacientul are dreptul sa
primeasca informatii despre starea sa de sanatate, iar daca nu doreste acest
lucru, dorinta sa trebuie respectata. De asemenea, informarea rudelor se face
daca doreste pacientul.
Toate acestea inseamna tratarea cu respect si responsabilitate a bolnavului
si nu simpla lui etichetare.
Secretul profesional, un „amanunt” vital
Rezultatele unor analize sau diagnosticul trebuie prezentat doar pacientului,
intr-un cadru care sa-i asigure confidentialitatea. Iar mai departe acesta
decide ce face. Altfel, bolnavul poate fi stigmatizat, se poate simti expus,
umilit, judecat. Aceste sentimente ii pot afecta evolutia starii de sanatate,
deoarece boala fizica va fi agravata de o stare psihica proasta sau chiar de o
tulburare gen depresie.
Datoria medicului de a atenua neplacerile psihice suferite de pacient este
prevazuta si in capitolul privind Secretul profesional din Codul
deontologic:
Art.15 – „face obiectul secretului profesional tot ceea ce
medicul, in timpul exercitarii profesiei sale, afla direct si indirect in
legatura cu viata intima a bolnavului, a familiei, a apartinatorilor, precum si
probleme de diagnostic, prognostic, tratement, diverse circumstante in legatura
cu boala. Secretul profesional persista si dupa terminarea tratamentului sau
moartea pacientului”.
Art.16 – Secretul profesional trebuie pastrat si fata de
apartinatori, daca pacientul nu doreste altfel.
Art 17 – Secretul profesional trebuie pastrat fata de
colegi, cadre sanitare si institutiile medicale care nu sunt implicate in actul
medical al pacientului in cauza.
Nu de putine ori, imagini cu bolnavi si informatii despre acestia sunt
publicate in presa. In mod normal, mass media poate afla informatii doar cu
acordul pacientului, al medicului curant si al sefului unitatii. Se intampla
insa ca pacientul, odata intrat in spital, sa-si modifice comportamentul si
sa-si piarda din stima de sine in sensul ca incearca sa faca pe plac cadrelor
medicale pentru a fi tratat bine. Constient sau nu, cadrele medicale contribuie
la starea pacientului. Aratand a fi nervoase, nemultumite, incruntate, il
determina pe pacient sa fie cat mai supus si dornic sa le castige simpatia,
increderea.
Bolnavii de SIDA sunt protejati de lege
Pentru ca reglementarile in vigoare probabil n-au fost de ajuns, in cazul
persoanelor infectate cu HIV sau bolnave de SIDA exista prevederi speciale.
Astfel exista Legea 584/2002 privind masurile de prevenire si combatere a
maladiei SIDA si de protectie a persoanelor infectate cu HIV. La capitolul
privind confidentialitatea se precizeaza la Art. 8:
(1) Pastrarea confidentialitatii datelor privind persoanele infectate cu HIV
sau bolnave de SIDA este obligatorie pentru:
a) Angajatii retelei sanitare;
2) In cazul medicilor, informatiile cu privire la statusul HIV/SIDA al unui
pacient trebuie sa fie comunicate intre specialisti, pentru a se asigura
acuratetea diagnosticelor si conduitelor chirurgicale si nechirurgicale.
3) Pacientul este obligat sa informeze medicul curant cu privire la statusul
sau HIV, atunci cand il cunoaste.
O alta reglementare (Ordinul 912 /1992) prevede faptul ca:
<<Activitatea de declarare a infectiei HIV se face cu respectarea
anonimitatii si a secretului profesional>>. Iar Ordinul 889/1998
specifica: <<Se interzice precizarea statusului HIV pe certificatul
prenuptial>>.
Desigur, simpla existenta a acestor reglementari nu garanteaza respectarea
lor. Este bine de stiut faptul ca persoanele seropozitive au parte de tratamente
aproape inumane din partea semenilor si uneori chiar a medicilor care refuza
sa-i ingrijeasca de teama ca se pot infecta.
Pentru o persoana, calvarul poate incepe insa din momentul in care face
testul. Perioada care trece din momentul recoltarii si pana la aflarea
rezultatului poate fi extrem de stresanta. Medicul poate interveni chiar din
acest moment sau chiar dinainte, atunci cand ii recomanda testarea. O data cu
recomandarea sau cu recoltarea, medicul poate sa-i ofere pacientului o serie de
informatii cu privire la virus. Bine informat, pacientul poate face distinctia
intre infectia cu virusul HIV si boala SIDA. De asemenea, poate afla ca in
ultimii ani se poate vorbi mai mult de o boala cronica, decat de o maladie care
ucide in termen scurt. Desigur, informarea poate fi facuta de medicul de familie
cu privire la orice boala. E un mod de a scapa de mituri gen „TBC fac doar
saracii” si de a-i ajuta pe pacienti sa se ajute singuri.
Socul nu motiveaza pacientul
„Prognosticul grav va fi impartasit pacientului cu prudenta si tact,
tinindu-se cont de starea psihica a acestuia”, se prevede in Codul
deontologic.
Comunicarea unui diagnostic privind o boala cu prognostic rezervat ar trebui
facuta numai dupa investigatii minutioase si repetate. Sunt medici care atunci
cand primesc un rezultat pozitiv (in sensul confirmarii unei suspiciuni de
boala) prefera sa repete analiza inainte de a-i comunica pacientului
diagnosticul. Chiar daca este costisitoare si necesita timp, o astfel de metoda
poate fi benefica bolnavului. Nu de putine ori, diagnostice rezervate au fost
infirmate de analize ulterioare. Desigur, bucuria pacientului inastfel de
situatii este mare, insa adesea nu poate depasi in intensitate efectele socului
initial.
De altfel este de dorit evitarea socului. Exista mentalitatea conform careia
pacientii trebuie speriati pentru a fi motivati sa respecte indicatiile
medicului. Ei bine, astfel de practici pot sa-i descurajeze pe pacienti, sa-i
demotiveze si sa le scada puterea de lupta cu boala. Fiecare bolnav are o
structura psihica unica, astfel incat o solutie de comunicare gasita de medic nu
poate fi aplicata in bloc tuturor pacientilor.
Desigur nu e nevoie ca medicul sa fie psiholog sau magician pentru a ghici
firea pacientului, poate insa adopta o atitudine care sa vina in intampinarea
nevoilor bolnavului. Vorbind cu el despre istoricul bolilor sale, poate afla cum
anume a reactionat in fata altor situatii, daca are rude bolnave in familie, a
caror stare l-a marcat etc.
Sunt pacientii pentru care numai suspiciunea de boala este extrem de
traumatizanta, fie ca au avut parinti sau frati care au suferit de aceeasi
maladie, fie ca au o imagine sumbra a suferintei pe care o vor trai. In aceste
cazuri, infirmarea suspiciunii de boala nu este suficienta. Vor trai mereu cu
teama ca se vor imbolnavi sau ca medicii nu i-au pus bine diagnosticul. Din nou,
atitudinea binevoitoare, inspirarea increderii, empatia medicului pot face
minuni.