Jarosław şi-a pierdut fratele mai mic. Ştiu că erau gemeni identici, dar Jarosław s-a născut cu 45 de minute înaintea lui Lech, iar pentru gemeni e un detaliu important.
A fost mereu responabil cu el, iar Lech l-a urmat, l-a ascultat. Ultima convorbire între ei a fost cu aproximativ 30 minute înainte de prăbuşirea avionului. Şi la telefon „fratele cel mare“ l-a întrebat pe Lech dacă a ajuns.
Jarosław şi-a pierdut fratele, sute de oameni şi-au pierdut apropiaţii aflaţi în avionul prezindenţial, polonezii şi-au pierdut liderii şi o parte din repere, sute de mii de oameni au pierdut, pentru o vreme, iluzia invulnerabilităţii.
Un accident aviatic e o dramă pentru familiile victimelor şi treptat, ca bătaia aripilor fluturelui, declanşează un tsunami de frici.
Dacă psihanaliştii credeau că oamenii sunt afectaţi de traumele din copilărie, mai târziu s-a văzut că un impact mult mai devastator îl au experienţele sociale traumatizante. Acestea zdruncină ideile fiecăruia despre el, depre lume.
Trăim după filozofia lui „ca şi cum“. Ca şi cum lucrurile ar merge bine, ca şi cum nu ni s-ar putea întâmpla nouă. Credem, în secret, că suntem invulnerabili, chiar dacă ceea ce afişăm este adesea nesiguranţă. Dar, ca şi cum cineva se joacă cu mintea noastră, atenţia este invariabil atrasă de trei tipuri de catastrofe: cutremure, acte de terorism şi accidente aviatice.
Şi totuşi. Dacă nu abuzăm de Darwin şi de psihologia evoluţionistă, în sensul că rezistă cel competitiv, vedem opusul: solidaritatea, coeziunea. Catastrofele adună oamenii împreună. Prima reacţie a individului este de a căuta sprijin în jur, de a povesti şi repovesti, de a descrie detaliat ce a auzit, ce a văzut şi aşa îşi face autoterapie şi îi stimulează pe cei din jur să ofere şi să se întărească la rândul lor. Ce bine că polonezii ştiu deja cum îi salvează solidaritatea şi pot extinde sindicatul peste graniţele ţării lor!