Căutătorul de senzaţii tari

Papan Chilibar este tânărul deţinut devenit celebru după ce a jucat în filmul Eu când vreau să fluier, fluier rolul lui Ursu’. Filmul vieţii lui a fost, până la momentul Berlin, un film american de tip The Pursuit of Happyness. Adică, tânărul discriminat, cu o viaţă chinuită, care munceşte cu ziua şi are şi un copil. Filmul american se termină când tânărul dă lovitura, filmul lui Papan continuă, însă, fiind palpitant şi cu final neaşteptat. Papan a fost arestat din nou, pentru o nouă spargere dată probabil între terminarea filmărilor şi Festivalul de la Berlin. Oamenii au fost întristaţi, înciudaţi, nefericiţi pentru el. Dar cred că Papan, nu. El e neferict doar atunci când apare rutina, când viaţa e plictisitoare. Are nevoie de mişcare, de excitare, de senzaţii tari. Le poate trăi pe covorul roşu: „atunci când am călcat eu pe covorul roşu s-au creat nişte emoţii în mine… a fost mişto, mult mai tare decât mi-am imaginat“. Sau le poate trăi alături de alţii, când sparge o agenţie imobiliară şi fură 8.000 de lei.

Psihologic, căutătorul de senzaţii tari este cel care singur sau împreună cu alţii se angajează în acţiuni ce par lipsite de sens. Şi într-adevăr, ce sens are să faci o „găinărie“ când regizorul unui film în care ai jucat îţi propune rolul principal din următorul său film? Iar alţi oameni îţi găsesc loc de muncă în Bucureşti şi se străduiesc să te „reintegreze social“.

Papan are răspunsul: „Nu pot să spun că chiar mi s-a schimbat viaţa [aşa cum susţineau mulţi – n.n.], oricum, parcă sunt privit altfel.“

Poate părea clişeu din film american, dar oamenii sunt fericiţi atunci când fac ceea ce simt. Chiar dacă acest lucru înseamnă să o ia de fiecare dată de la capăt. Şi asta o ştie şi regizorul Florin Şerban, cel care l-a făcut celebru pe Papan. El însuşi a plecat de la televiziune pentru a fi din nou student, apoi de la o altă televiziune mare pentru a fi ajutor de chelner.