Cu totii stim ca, prin definitie, copiii sunt “neastamparati” si
plini de energie. O categorie speciala sunt cei considerati “rai”, neascultatori
si care creeaza mereu probleme. Aceste manifestari pot fi primele simptome ale
unei tulburari cunoscute sub numele de deficit de atentie/ tulburare
hiperkinetica (ADHD). Copii cu ADHD sunt la fel de inteligenti si capabili ca
ceilalti, dar nu stiu cum sa-si utilizeze resursele de care dispun. Sunt
migalosi, perfectionisti, emotivi,
creativi si este esential sa-i incurajam
in tot ce fac si sa nu-i persecutam pentru greseli. Tot ce trebuie pentru a le
canaliza energia este gasirea unui domeniu care sa-i pasioneze. Parintii au un
rol insemnat in tratarea acestei tulburari investind timp si efort (rabdare) in
educatia copiilor. Secretul pentru a-i tine in frau este motivarea si cel mai
important lucru e sa nu fie lasati sa se plictiseasca. Deficitul de atentie
devine evident la varsta inceperii scolii si apare mai frecvent la baieti. Se
estimeaza ca aproximativ 3-7% dintre copii care merg la scoalaa sufera de
aceasta tulburare, care poate persista la maturitate in 10-50% dintre cazuri.
Pentru a afla mai multe informatii cu privire la deficitul de atentie ne-am
adresat doamnei Anda Pacurar, psihoterapeut adlerian, membru al Asociatiei
pentru Psihologie si Psihoterapie Individuala si al Federatiei Romane de
Psihoterapie, specialist in lucrul cu copiii cu comportament problematic si in
consilierea de familie.
– Cum se poate defini
deficitul de atentie?
– Deficitul de atentie poate fi o tulburare in
sine, neurologica, sau poate fi un simptom al unei familii sau organizatii
disfunctionale. Persoana afectata intampina probleme in activitatile sociale, de
relationare, cele academice sau cele organizationale.
In SUA, de multi ani
exista o supradiagnosticare a acestei tulburari. In curand fenomenul ar putea
exploda si in Romania. Deja, cu cat se cunosc mai multe informatii despre
deficitul de atentie sau hiperactivitate, cu atat mai multi copii sunt
etichetati astfel, uneori chiar de la varsta de un an. Cel mai mare risc o
reprezinta faptul ca diagnosticele nu sunt date de specialisti, uneori sunt puse
de profesori si asumate de parinti. Este mai usor sa dai medicamente unui copil
decat sa lucrezi cu o familie disfunctionala, sa reduci numarul elevilor dintr-o
clasa sau sa creezi servicii de educatie speciala.
– La ce varsta
debuteaza de obicei?
– Cand este vorba de o tulburare, debutul
trebuie cautat sub varsta de 7 ani, insa s-au intalnit multe cazuri
diagnosticate abia la varsta studentiei. Cand deficitul are drept cauza mediul
inconjurator, o situatie frustranta sau stresanta care persista in familie sau
la scoala, poate aparea la orice varsta.
Mult timp s-a crezut ca e o
afectiune a copilariei care dispare la pubertate. Un studiu recent realizat in
SUA arata ca 30 pana la 70% dintre copiii diagnosticati cu deficit de atentie si
hiperactivitate continua sa aiba simptome si in adolescenta si ca adulti. Multi
ajung sa fie diagnosticati abia la facultate pentru ca fiind foarte inteligenti
dezvolta meca-nisme de compensare mascandu-si “defectul”. Pentru ei insa efortul
este foarte mare si rezultatele bune le obtin mult mai greu decat alti
copii.
– Care sunt cauzele aparitiei acestei
tulburari?
– Cauzele sunt in continuare nesigure. Exista ipoteza
neurologica, a unei disfunctii a creierului, dar si cea psihologica care
vorbeste despre lipsa autodisciplinei si a abi-litatilor
sociale.
– Cum recunoastem deficitul de atentie, prin ce se
caracterizeaza?
– Adesea deficitul de atentie se combina cu
hiperactivitate. Simptomele sunt neatentie, impulsivitate, hiperactivitate
motorie, distractibilitate, comportamente distructive, imaturitate, dificultati
in comunicarea de baza. Copilul poate fi agresiv, nu accepta autoritatea,
manifesta nestapanire de sine, este certaret si ostil verbal.
Adesea unui
copil cu deficit de atentie si hiperactivitate ii este greu sa-si faca prieteni
sau sa mentina relatii cu alti copii din cauza comportamentului sau neatent si
impulsiv.
– Cum este diagnosticat, care sunt criteriile de care
trebuie sa se tina seama?
– Cand diagnosticul este stabilit de un
psihiatru se au in vedere existenta a cel putin sase din urmatoarele simptome
care sa persiste mai mult de 6 luni, sa fie maladaptive si in neconcordanta cu
nivelul de dezvoltare: nu da destula atentie amanuntelor sau greseste din
neglijenta in activitatea scolara, munca etc; are dificultati de sustinere a
atentiei in cursul unor sarcini sau in activitati de joc; uneori pare sa nu
asculte atunci cand i se vorbeste direct; nu da curs instructiunilor si nu-si
termina temele, sarcinile casnice sau indatoririle de munca; adesea are
dificultati in organizarea sarcinilor si activitatilor; cateodata evita, ii
displac sau ezita sa se angajeze in sarcini ce necesita efort mintal sustinut
(temele pentru acasa, lucrari pentru serviciu); pierde lucruri care ii sunt
necesare pentru sarcini si activitati (jucarii, teme, pixuri, carti, unelte);
este distras cu usurinta de stimuli perturbatori si este uituc in activitatile
cotidiene (Sursa: DSM IV). Cand copilul cu comportament problematic ajunge la un
psihoterapeut, acesta incearca sa obtina informatii despre mediul familial,
scolar, social pentru a gasi eventuale cauze si se concentreaza pe imbunatatirea
functionarii globale prin recunoasterea si indepartarea cauzelor si prin
modificarea comportamentelor problematice.
– Cum se
trateaza?
– Psihiatrii trateaza tulburarea cu diverse medicamente,
in unele cazuri efectele secundare sunt insa greu de tolerat de copii si adesea
dau dependenta. Psihoterapeutii lucreaza cu copilul, cu familia, pot initia
terapie de grup pentru copii. Cei mai multi au nevoie de terapie pentru
schimbarea comportamentului si ajutor special la scoala. Interventia primara are
in vedere dezvoltarea sentimentului ca apartine si a interesului social. Iar
scoala este locul potrivit pentru o astfel de interventie.
– Are
sanse sa dispara de la sine, netratat? Si daca da, in ce conditii?
–
Desigur, insa asta depinde doar de gravitatea simptomelor si de atitudinea celor
din jur. Cei care ajung cu aceasta tulburare la varsta studentiei se simt
neajutorati, se izoleaza si au o imagine proasta de sine, avand probleme la
scoala si in societate. Altfel spus tanarul poate fi atat de descurajat incat sa
nu se mai poarte ca un „om normal”. Poate sa dispara atunci cand copilul a
primit suport familial si social sau a gasit singur resurse pentru a compensa
deficitul. Exista si posibilitatea ca deficitul sa fie doar un raspuns la
comportamentul parintilor sau profesorilor si daca acest comportament se
schimba, “boala” dispare.
– Ce rol au parintii in
tratare?
– Parintii pot fi primii care constata ceva nefiresc in
comportamentul copiilor. Psiholgia Individuala considera ca intotdeauna
comportamentul este indreptat catre un scop, care insa poate fi neconstient,
necunoscut persoanei. Comportamentele problematice ale copiilor pot avea 4
posibile scopuri gresite: atentie, putere, razbunare, retragere. Acesta din urma
este rezultatul celei mai inalte descurajari. Cu cat este mai descurajat cu atat
copilul va avea un „deficit” crescut de atentie. Nu va mai fi interesat de
scoala sau de viata de acasa pentru ca simte ca orice ar face lucrurile nu-i ies
bine. Indrumati de un psihoterapeut, parintii pot identifica singuri scopul
gresit al copilului lor si-l pot corecta. De asemenea, parintii pot sprijini
copilul sa simta ca apartine, ca are un rol si contribuie semnificativ in
familie. Asta se intampla cand copilul este consultat in luarea unor decizii
care-l privesc sau privesc familia, i se cere sprijinul, este tratat cu respect,
ca egal, indiferent de varsta pe care o are.
– In ce masura
profesorii pot face fata situatiei; este nevoie ca in fiecare scoala sa existe o
persoana specia-lizata?
– Scoala este mediul in care copiii invata
abilitatile sociale. Aici isi pot dezvolta sentimentul ca apartin. Stima de sine
a unui elev creste atunci cand se simte conectat cu profesorul si cu colegii.
Profesorul are rolul de a-l ajuta sa imparta, il invata reciprocitatea, ii
recunoaste rolul in grup. Copiii pot simti ca fac parte din familie sau clasa,
dar nu ca au un rol important. In fata unui comportament dificil reactia tipica
a profesorilor si parintilor este pedeapsa, atentia negativa (se acorda
importanta mare cand greseste, face ceva rau, se poarta neadecvat), izolarea de
colegi sau alti copii, iar cel vizat se simte si mai descurajat si izolat.
Profesorii ar trebui sa-i incurajeze pe acesti copii sa contribuie in clasa si
sa-i implice in proiecte in beneficul scolii. Asa ei ajung sa invete cum se
impart deciziile, importanta efortului de grup, cum se face managementul
timpului si isi insusesc abilitati organizationale. De exemplu, cand un elev isi
deranjeaza constant colegii imprastiindu-si hartiile peste tot si scapand mereu
obiecte sub banca decat sa fie izolat sau mutat in prima banca, mai bine se face
o discutie in grup despre cum poate fi rezolvata problema si elevii pot veni cu
idei.
Desigur, profesorul poate fi consiliat de un specialist.
– Ce sfaturi le dati parintilor cu astfel de
copii?
– Incurajati-va copilul chiar si cand nu obtine performante,
remarcati efortul facut de el si exprimati-va incre-derea ca data viitoare va
reusi mai bine. Iubiti-l neconditionat. Puteti spune ca nu va place un lucru pe
care l-a facut, dar asigurati-l ca il iubiti si cautati solutii impreuna.
Cereti sprijinul, meseria de parinte este foarte dificila si se
invata!