Diagnosticul de copil hiperkinetic sau cu deficit de atenţie şi
hiperactivitate este destul de întâlnit şi la noi în ţară. Şi asta după ce
Statele Unite ale Americii s-au confruntat cu o adevărată „epidemie” . Epidemie
de care au profitat din plin companiile producătoare de medicamente. Este
cunoscut „succesul” medicamentului Ritalin care a ajuns să fie fabricat în
cantităţi astronomice (9 tone de pastile, anual) şi care are efecte adverse
extrem de grave. Jumătate dintre copiii trataţi cu Ritalin ajung să aibă nevoie
de medicamente şi ca adulţi. Sunt dependenţi pe viaţă. Şi nu numai Ritalinul are
asemenea efecte.
Este însă mai uşor să dai medicamente unui copil decât să lucrezi cu familia
care de fapt nu funcţionează bine sau să-i acorzi, la şcoală, atenţie.
Practic este un drog ce cauzează dependenţă şi poate determina modificări de
comportament majore de la retragere, depresie, la ticuri sau chiar psihoze sau
manii. Ei bine şi alte tratamente au efecte secundare puternice asupra copiilor.
Nu voi încerca să „le pun la zid” dar voi încerca să vorbesc despre alte
modalităţi de ajutare a copiilor diagnosticaţi cu ADHD.
Evitaţi etichetarea
În primul rând nu trebuie să ne blocăm în acest diagnostic. E mai puţin
important cum se numeşte, ci cum anume se comportă copilul şi care ar putea fi
cauzele. Şi asta pentru că un diagnostic, o etichetă nu vindecăm ci poate face
mai rău. Un copil etichetat ca fiind nervos, agitat, rău îşi va asuma acest rol
şi se va comporta ca atare.
Copiii hiperkinetici sunt adesea copii descurajaţi (nu neapărat de părinţi).
Uneori nici nu trebuie să fie cineva care să vrea să-i descurajeze, dar ei se
simt aşa. Copiii sunt excelenţi obsevatori, dar proşti interpreţi. Uneori se
simt neglijaţi (chiar dacă nu este aşa) şi atunci încearcă să atragă atenţia
asupra lor. Şi e mai uşor să o atragă în mod negativ.
O colegă, care este învăţătoare, povestea cum avea probleme cu doi elevi care
făceau orice să deranjeze ora. Unul cânta, altul „medita” la marginea băncii. În
momentul în care i-a oferit fiecăruia posibilitatea să se exprime. Să aibă 5
minute la începutul orei în care să-şi susţină „programul artistic” le-a
câştigat atenţia şi în timp au renunţat la comportamentele lor deranjante.
Copiii care simt că fac parte din colectiv, că pot coopera cu învăţătoarea şi
colegii au o stimă de sine crescută, se poartă bine.
Modelul adlerian de intervenţie
Modelul adlerian de intervenţie în aceste cazuri poate fi uşor aplicat şi de
către părinţi şi de către profesori. Intervenţia adleriană se bazează pe
creşterea interesului social (a cooperării) şi dezvoltarea sentimentului „că
aparţine”
Adler vedea familia ca pe primul mediu social al copilului, iar clasa,
şcoala, ca pe o comunitate în care el învaţă aptiitudinile sociale şi îşi
validează comportamentul
Copiii diagnosticaţi cu ADHD sunt agitaţi, neatenţi, uşor de distras,
nervoşi, agresivi, impulsivi, imaturi, au probleme de comunicare etc. Un astfel
de copil este uşor etichetat şi ajunge să aibă probleme de comportament, să se
izoleze şi să aibă o stimă de sine scăzută. Nu ascultă de autoritate, sunt
violenţi verbal şi fizic.
Şi totuşi mulţi profesionişti resping ideea că ADHD ar exista şi susţin că
este vorba de o lipsă de autodisciplină şi de aptitudini sociale.
Cei mai mulţi consideră că ajutorul eficient pe care îl poate primi un copil
cu ADHD este să i se dezvolte aptitudinile sociale, să simtă că aparţine şi că
joacă un rol important. Ei bine acestea se pot realiza prin psihoterapie de
grup. Alături de alţi copii, el va învăţa să coopereze, să comunice, învaţă
încrederea, respectul, egalitatea, împărţirea deciziilor dar şi a
consecinţelor.
Astfel în ultimii ani se pune mult mai mult accent pe terapia de grup ce pare
să fie mai eficientă chiar şi decât terapia individuală. Experienţa grupului îl
poate apoi ajuta să se integreze şi la şcoală mai bine. De asemenea este foarte
încurajator pentru copil ca acasă să fie implicat în diverse activităţi în care
poate coopera cu fraţii, părinţii, poate simţi că are responsabilitate. Iar la
şcoală să se organizeze diverse acţiuni voluntare, discuţii de grup sau alte
activităţi. iar dacă elevul nu reuşeşte să respecte regulile stabilite în loc să
fie exclus din grup sau izolat, să se găsească soluţii constructive de a rezolva
situaţia.