Tendintele excesive de autoaparare


Tendintele excesive de autoaparare duc la alienarea sociala a persoanei.
Romanii nu zambesc pe strada. Intr-o vreme nu faceau acest gest
pentru ca erau prea apasati de tranzitie, apoi nu-l faceau pentru ca
erau prea stresati, epuizati de munca, iar acum par coplesiti de frica.

Unii incearca sa mimeze relaxarea. Isi tot repeta si le spun si altora
ca mai e putin si trece criza sau ca oamenii nu vor mai tine atat la
bani atunci cand se vor obisnui cu situatia de criza si vor incepe sa
traiasca pe langa ea. Totusi, multi au o atitudine schimbata si par ca
practica un sport de autoaparare.

Fiecare om, in fata provocarilor vietii, a unor probleme sau a unui
sentiment de nesiguranta, are o tendinta de autoaparare. Nu e neaparat
fizica, ci tine mai mult de atitudine. De exemplu, cineva caruia ii este
frica sa nu fie criticat adopta o atitudine distanta, impunatoare
pentru a se proteja.

Alfred Adler, creatorul Psihologiei Individuale, a fost cel care a
vorbit pentru prima data de „tendintele de aparare” ca fiind cele care
protejeaza stima de sine de amenintarile solicitarilor venite din
exterior si de problemele vietii. Alti psihologi au descris aceste
tendinte ca adevarate mecanisme de aparare. Exemple de astfel de
mecanisme ar putea fi:

De cele mai multe ori, atunci cand oamenii nu cunosc sau sunt nesiguri
de ceva, ii acuza pe altii pentru a se apara. Vedem ce se intampla mai
ales in plan politic, unde fiecare il acuza pe fiecare si de multe ori
doar pentru a-si proteja imaginea.

Strategii de aparare pot fi: desconsiderarea altora, blamarea/acuzarea
si vina. Aceste tendinte apara persoana de inferioritati, de stima de
sine scazuta de vulnerabilitati.

Cand oamenii nu-i acuza pe ceilalti, se acuza pe ei si astfel se tin la
distanta de asumarea unor sarcini ce pot esua. De exemplu, daca o
persoana se acuza pe sine ca nu are destule cunostinte sau relatii sau e
prea in varsta pentru a obtine un job, atunci nu mai trebuie sa incerce
sa gaseasca si sa riste sa nu reuseasca. Sta acasa, sufera si cere
toleranta din partea apropiatilor. Multi fac asta si pentru ca in trecut
au avut un job important sau au castigat multi bani si nu pot depasi
acum complexul de superioritate pe care si l-au creat in relatiile cu
ceilalti.

Psihologul A.J. Clark descria patru tipuri de tendinte de aparare:

O persoana care apeleaza la astfel de solutii poate sa ajunga sa se
alieneze, sa se instraineze de bunul simt comun si sa intre in atentia
psihiatrilor ca nevrotica. Alexander Mueller, psiholog adlerian, scria:
„Nevroticul nu se simte inferior, dar ii este foarte frica sa nu fie
descoperit ca fiind inferior si sa nu fie capabil sa faca fata
sarcinilor vietii.

Anumite trasaturi ale lui, precum evitarea, ezitarea, retragerea din
fata sarcinilor dificile si frica de a pierde, au sens doar atunci cand
le privim ca aparari ale stimei sale de sine”.
Atunci cand o persoana trece printr-o pierdere sau o suferinta mare,
psihologii se gandesc la trei strategii de recastigare a starii de bine:

Sunt oamenii care s-au impacat deja cu gandul ca nu au ce face. Ceea ce
se intampla este peste puterile lor. Totusi, intotdeauna exista optiune,
chiar daca asta inseamna doar atitudinea pe care o pot adopta. O
persoana poate sa aleaga sa planga pe umerii tuturor de soarta nedreapta
sau poate folosi simtul umorului pentru a-si face prezenta printre
ceilalti mai placuta.

Mai departe, schimbarea atitudinii poate imbogati viata persoanei. „Cea
mai revolutionara descoperire a generatiei noastre este aceea ca
oamenii, prin schimbarea atitudinii interioare a mintii lor, isi pot
schimba si alte aspecte ale vietii”, a scris William James, psiholog si
filosof, despre filosofia pragmatismului.

Aceasta idee a fost transformata intr-o teorie de Albert Ellis,
parintele terapiei rational emotive. Dupa ce o viata intreaga a luptat
sa dovedeasca veridicitatea ideilor sale, la 91 de ani s-a trezit
inlaturat din boardul Institutului Albert Ellis, pe care el insusi il
crease.

Doi ani mai tarziu spunea intr-un interviu: „Unele lucruri sunt rele,
cateva sunt ingrozitor de rele si totusi, indiferent de ce ar fi, poti
sa faci fata. Eu incurajez oamenii sa incerce lucruri care-i sperie si
sa nu le pese daca sunt respinsi”. Pentru Albert Ellis, o viata
semnificativa, fericita, era cea in care aveai scopuri de care insa nu
te tineai prea strans.


Articol publicat pe http://www.financiarul.com